caravan

Calugarul Bahira il recunoaste pe Profetul Muhammed

caravan

 

Anii au trecut repede. Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) avea acum 12 ani. Creștea în casa iubitoare a unchiului său. În acele zile, Abu Talib făcea pregătiri. Plănuia să meargă la Damasc. Și-a încărcat cămilele. Mergea să își vândă lucrurile pe care le încărcase pentru a câștiga niște bani ca să își îngrijească copiii. Muhammed a aflat despre planul unchiului său de a pleca și s-a supărat. Acum urma să fie separat și de unchiul său, după ce fusese despărțit de tatăl, mama și bunicul lui? Când se gândea la aceasta, ochii i s-au umplut de lacrimi. Pe când unchiul său se pregătea să plece, el a început să plângă în tăcere. Oricât de mult a încercat să ascundă acest lucru, unchiul său l-a văzut. El imediat s-a dus la nepotul său drag și l-a întrebat:

– De ce plângi, copilul meu drag?

Muhammed și-a plecat capul. Și-a șters ochii roșii. Ținând frânghia cămilei care fusese încărcată, el a răspuns:

– Și tu vrei să mă părăsești, unchiule? Nu am nici mamă, nici tată. Unde te duci și mă lași așa?

Auzind aceste cuvinte de la nepotul său, lui Abu Talib i s-a făcut milă de el. Cum ar fi putut pleca și să îl lase cu ochii înlăcrimați? El a hotărât să îl ia cu el la Damasc. I-a spus să meargă și să se pregătească. Ceilalți unchi și celelalte mătuși ale lui Muhammed s-au opus. Ei au spus:

– Drumul este periculos și este foarte cald. Nu poți să îl iei cu tine la Damasc. Muhammed n-ar rezista niciodată. S-ar putea îmbolnăvi.

Abu Talib le-a ignorat obiecțiile. El l-a urcat pe Muhammed pe cămilă în spatele lui. Atât unchiul, cât și nepotul erau foarte fericiți. Ei s-au alăturat unei caravane aglomerate care mergea în același loc. Muhammed era pe cămilă în spatele unchiului. Razele arzătoare ale Soarelui se răspândeau peste tot. Câteodată caravana se mișca lin, alteori picioarele cămilelor se îngropau în nisipul deșertului. Nori minunați, argintii, pluteau deasupra lor și ofereau umbră caravanei. Un nor mic plutea deasupra cămilei pe care stătea Muhammed. Călătorii nu au întâmpinat niciun fel de greutate. Ei se mișcau ușor. Prin îndurarea lui Allah și de dragul lui Muhammed, ei aveau o călătorie plăcută, protejați de nori.

Călătorii se mișcau încet de-a lungul deșertului singuratic. Zi și noapte ei parcurgeau o bucată de drum. Când erau aproape de jumătatea călătoriei, obosiseră foarte tare. Pentru a lua o pauză, s-au îndreptat spre orașul Busra, unde puteau descăleca de pe cămile. Busra era un oraș frumos, cu mulți copaci. Apa sa era dulce, iar vremea era răcoroasă. Ei doreau să ia o pauză și să oprească lângă mănăstirea din acel oraș. În acea mănăstire mică trăia un călugăr. Acest om religios era călugărul Bahira. În fiecare zi, el obișnuia să se urce pe acoperișul mănăstirii și să observe călătorii care se apropiau. El cerceta cu atenție fiecare caravană. Părea că așteaptă un călător important. Conform cărților pe care le citea în mănăstire, în acele zile ultimul profet ar fi venit pe lume; și evreii așteptau venirea acestui profet.

Bahira era foarte curios cu privire la el. El își dorea foarte mult să îl vadă pe acel om frumos. Pe lângă aceasta, cărțile pe care le citea spuneau că acest profet va trece prin această mănăstire. Acum era timpul. Nu va mai fi mult până la venirea călătorului pe care îl aștepta. În acea dimineață, pe când era din nou pe acoperișul mănăstirii, dintr-odată, ochii lui s-au luminat. Se părea că găsise ceea ce căuta. Călătorii se zăreau în depărtare. Vreme îndelungată, călugărul Bahira nu și-a putut lua ochii de la nor. Norul se mișca odată cu călătorii. Părea că vrea să apere pe cineva din caravană de razele arzătoare ale soarelui. El se întreba dacă profetul al cărui nume fusese menționat în cărți se afla printre ei. Cu cât se apropiau călătorii, călugărul Bahira devenea foarte entuziasmat. Era ca și cum inima i-ar fi sărit din piept. El s-a uitat la ei cu mare atenție. Așa cum era plănuit, călătorii au poposit lângă mănăstire. Le-au dat cămilelor să bea niște apă. Plănuiau să mănânce și să se odihnească. Bahira s-a grăbit să coboare de pe acoperișul mănăstirii. S-a dus la călători și i-a invitat la masă. În acest mod, el putea să îi cunoască pe toți din caravană. Dar, din păcate, el nu a putut găsi ceea ce căuta. Persoana care era descrisă în cărți nu se afla printre ei. Trist, el a părăsit clădirea. S-a uitat spre locul în care se aflau cămilele și nu și-a putut crede ochilor. Norul era încă acolo, exact ca o umbrelă, făcând umbră cuiva. El a mers imediat înapoi și a întrebat musafirii dacă mai era vreunul dintre ei care nu venise la masă. Călătorii au răspuns la unison:

– Toți suntem aici. Mai este doar un copil, care are grijă de lucrurile noastre afară.

Bahira a spus:

– Vă rog să îl chemați pe copil înăuntru. Îl invit și pe el la masă.

Abu Talib s-a ridicat imediat și a mers să îl aducă pe Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Puțin mai târziu, Muhammed a intrat în mănăstire cu unchiul său. Cine era el? Oare acesta era momentul pe care l-a așteptat atât de mult? Ochii călugărului Bahira s-au luminat de fericire. Trebuie să fi fost acest copil ceea ce aștepta el!

Călugărul Bahira a fost capabil să îl recunoască pe Muhammed printre călătorii caravanei. Când copilul frumos, cu fața strălucitoare a intrat, Bahira tremura și era cumva neliniștit. Muhammed, fiind bine manierat, a mers în mod politicos și s-a așezat într-un loc pe care i l-au arătat ei. El a început să mănânce mâncarea ce era servită. Călugărul Bahira l-a privit până și-a terminat mâncarea. Apoi s-a apropiat în tăcere de el. Dorea să se uite mai bine la el. Copilul era exact așa cum era descris în cărți. Exista o strălucire pe fața sa. Călugărul i-a pus o grămadă de întrebări. Muhammed a răspuns, spre încântarea lui Bahira. Inteligență, bune maniere, curtoazie, respect… le avea pe toate. Cele mai bune calități erau adunate în Muhammed. Mai era un lucru despre care era curios Bahira. Dacă pe spatele lui exista semnul profeției, atunci călugărul nu ar mai fi avut nicio îndoială în mintea sa. El i-a cerut voie lui Muhammed să se uite la spatele lui. Da! Pecetea profeției era acolo – exact cum fusese descrisă în cărți! Acum el era foarte sigur. Acest copil va fi Profetul Muhammed Mustafa, care era așteptat peste tot. Încercând să își ascundă emoția, el l-a întrebat pe Abu Talib:

– Ce relație este între acest copil și tine?

Abu Talib se temea că cineva l-ar răni pe nepotul său. Din acest motiv el nu a spus adevărul.

– El este fiul meu, a spus el încet.

Călugărul era confuz.

– Acest lucru nu este posibil, conform cu ceea ce este scris în cărți, acest copil nu are tată. El nu poate fi fiul tău.

Abu Talib credea acum că niciun pericol nu venea din partea călugărului Bahira. De această dată el a spus adevărul:

– Într-adevăr, nu este fiul meu. Este nepotul meu.

Călugărul a continuat să întrebe:

– Ce s-a întâmplat cu tatăl lui?

– Când mama lui era însărcinată cu el, a murit.

– Da, este de asemenea scris în carte.

Apoi el s-a aplecat și i-a șoptit lui Abu Talib la ureche:

– Ia copilul și întoarce-te acasă!

– De ce? S-a întâmplat ceva? a întrebat Abu Talib.

Bahira a spus bucuros:

– Acest copil va fi Profetul care a fost așteptat atât de mult. Conform cărților sfinte el va fi ultimul profet. În acest moment, pretutindeni pe drumul pe care îl duci, el este așteptat. Dacă îl duci la Damasc, îl vor recunoaște. Ar putea să încerce să îi facă rău. După părerea mea, nu ar trebui să mai stai. Ia-l și întoarce-te acasă.

Abu Talib a fost foarte afectat de cuvintele călugărului Bahira. Bineînțeles, el nu dorea ca nepotul său, Muhammed, să pățească vreun rău. El ar fi făcut tot posibilul să îl protejeze. A vândut tot ceea ce avea chiar acolo și s-a întors. Unchiul și nepotul s-au întors la Mekka fără să mai meargă la Damasc. Călugărul Bahira era onorat să îl vadă pe cel care va fi ultimul profet așa cum fusese descris în cărți și era bucuros că a împiedicat ca vreun rău să îl afecteze. Din acest motiv, el era foarte, foarte fericit.

No Comments

Reply

Skip to toolbar